La 6 ani...

Guest post by The Wife :D

Am facut 6 ani. Varsta de mers la scoala. La scoala veche din Murrindindi. In care copii viseaza de mai bine de o suta de ani. Acum o pensiune mica si cocheta. Unde ne-am lasat prada ciripitului primavaratec al pasarilor si hohotelor kookaburelor. Trosnitului lemnelor in semineu si vantului fosnitor prin frunzele argintii ale eucaliptilor.
N-avem semnal la telefon, in schimb avem Händel, Cranberries si Doors. Iar Chopin merge bine cu sampania tarziu in noapte.
La capatul patului tabla neagra pe care am desenat cu creta colorata vorbeste inca de primele zile de scoala.
E un loc sfant, lemnul peretilor inca mai emana magia lui Yeats sau a primelor bastonase desenate cu truda in caiet.

Timpul a incetat sa mai existe. Numai norii de la orizont ne dau de inteles ca mai exista alte spatii dincolo de cat poate sa cuprinda privirea. Desi e greu de crezut ca dincolo de zbenguitul iepurilor pe pajistea din fata casei ar mai exista ceva.
Soarele incearca sa piste pielea dar ghearele-i sunt inca tocite de iarna care abia a trecut de dealul din zare. Guzganii in schimb au dat navala resuscitand aerul molatic al dupa-amiezii.
Un muget de vaca se mai aude din cand in cand, in ritm cu oile care se imprastie placide pentru pascutul de amiaza.
O pasare mititica, cu coada lunga in evantai, danseaza elegant ca o gheisa pe pamant si-apoi se arunca acrobatic in aer, repetand magia de nenumarate ori pana la fermecarea completa a privitorului naiv.

Totul a stat. Aerul a stat. Vantul a stat. Norii deasupra calatoresc alene impregnandu-ne contradictoriu cu senzatia de nemiscare. In ciuda topaitului terestru al iepurilor sau aerial al pasarilor, totul a stat. E linistea de inceputuri. Linistea din care se nasc visele si ideile. Aceeasi liniste care va da nastere bolboroselii broastelor la noapte, o data cu inspumarea cerului de stele. In aceeasi nemiscare primordiala. Prada minuscula a cosmosului.
La scoala veche din Murrindindi timpul a stat. La fel si noi.